DESPRE RAZBOIUL IMPOTRIVA SATANEI, IN CARE SUNTEM AJUTATI PERMANENT DE SFINTELE PUTERI INGERESTI

Caracteristicile generale ale razboiului

“Cateva caracteristici generale ale acestui razboi ne vor fi folositoare pentru organizarea apararii noastre.

Mai intai trebuie sa repetam aici ca razboiul acesta este continuu. Pe parcursul lui nu exista timp de odihna. Atunci cand vrajmasul nu lupta la vedere, lucreaza fara zgomot si cu viclenie. Si cand mergem, si cand dormim, si cand mancam, si cand bem, si cand lucram, peste tot si totdeauna ne pandeste vrajmasul si pericolul de a ne prinde in mrejele sale este imediat. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog: “Razboiul este permanent, si totdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos sa aiba armele asupra lor. Nu este noapte sau zi, nici macar o clipa, in care acest razboi sa inceteze, ci si mancand, si band, si dormind si orice lucrand, in toiul luptei suntem“.

Al doilea punct pe care trebuie sa-l reamintim, spre bagare de seama, este ca diavolii in razboiul acesta sunt necrutatori. “Sunt indrazneti si foarte nerusinati“, dupa cum spune Marele Antonie. Nu se dau inapoi de la nimic, nu se rusineaza, nu le pare rau. Sunt indrazneti la toate si nu se infricoseaza de nimeni. Asta inseamna ca se arunca in lupta cu o furie nestapanita si uzeaza fara scrupule de uriasa forta de care dispun, risipind-o. Trupele diavolului, adica ostasii afierositi lui, sunt multimea duhurilor necurate care asculta de poruncile lui si le savarsesc fara abatere. Eusebiu scrie ca “armele diavolului sunt demonii, stapanitorii intregului pamant, care impreuna lucreaza cu acela la tiranizarea oamenilor“.

Nu trebuie insa sa ne scape din vedere un adevar extrem de pretios. Acela ca diavolul are voie sa ne atace, dar nu ne poate birui cata vreme nu-i ingaduim noi aceasta. Se vorbeste despre acest lucru si intr-un text foarte vechi al Bisericii noastre, numit Pastorul din Herma, unde ni se spune ca “diavolul poate lupta impotriva omului, dar nu-l poate birui in lupta” (48, 2). Asta inseamna ca ne putem face biruitori in lupta contra lui. In alta parte Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza ca Dumnezeu “nu va ingadui ca sa fiti ispititi mat mult decat puteti, ci, odata cu ispita, va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13). Niciodata Dumnezeu nu va ingadui diavolului sa ne incerce cu o putere mai mare decat propriile noastre puteri. Caci, daca s-ar intampla aceasta, lupta ar fi inegala, iar Dumnezeu, nedrept. Caci, daca diavolul ar fi mat puternic decat noi, atunci orice lupta ar fi de prisos si rezultatui ei, de mai inainte cunoscut: acela ar fi biruitorul si noi cei biruiti. Dar nu, “daca cineva nu se face rob de bunavoie diavolului, diavolul nu are stapanire asupra lui” (Clementine, Omilia 9). Si acest lucru este mangaietor si incurajator pentru noi toti.

In sfarsit, sa cunoastem si faptul ca de noi depinde sa tragem foloasele acestui razboi, pentru a ne asigura rasplata cereasca. Dupa cum eroii capata rasplata in lupte si dobandesc decoratii pentru vitejia lor, tot astfel razboiul duhovnicesc prilejuieste luptatorilor sai sansa incununarii. Sfantul Ioan Scararul adevereste aceasta cand scrie ca, “inmultindu-se razboaiele, se inmultesc si cununile. Cel ce nu se bate in razboi, niciodata nu va fi incununat” (Cuv. 26, in P.O., 88, 1068-1069). Astfel, de multe ori se intampla ca diavolul, fara sa vrea, ne face mai atenti, mai silitori. Razboiul lui ne intareste in calea virtutii si ne oteleste vointa. Sfintitul Gura de Aur, intarind posibilitatea acestei consecinte, spune ca “voi numai sa vreti si multe bucurii veti culege de la el [de la diavol], chiar nevrand el. Incercand cruzimea si repetatele lui viclesuguri, precum si neintreruptele sale uneltiri, vom lepada somnul cel lung, vom fi mai cumpatati, amintindu-ne pururea de Domnul“. Aceasta o adevereste si practica. La vremea ispitei simtim nevoia arzatoare sa ne aflam mereu mai aproape de Dumnezeu. Si precum copiii cei mici, la vreme de primejdie, alearga si se arunca in bratele mamei lor, pentru a se simti in siguranta, la fel si noi, atunci cand diavolul ne incearca, simtim nevoia sa ne apropiem de Dumnezeu, spre a ne izbavi. Iata acest lucru rostit de Sfantuli Ioan Gura de Aur: “Cand vicleanul ne infricoseaza si ne tulbura, atunci ne facem intelepti, atunci ne cunoastem pe noi insine, atunci cu multa graba alergam la Dumnezeu“.

Astfel, orice ispita, daca o infruntam, ne poate deveni cununa. Si ce bine ar fi daca s-ar face lucrul acesta pentru toti! (…)

“Mai mare este Cel ce este in voi…”

Diavolul dispune de arme puternice si de curse viclene. El poate folosi totul impotriva noastra si ne ataca cu mare furie pentru a ne robi. Cu toate acestea insa nu este mai puternic ca Domnul, incepatorul credintei noastre. Si asemeni popoarelor mici si slabe, ce nu se tem cand se stiu ocrotite impotriva unei tari mari si puternice, tot astfel nici noi nu trebuie sa ne inspaimantam de viclesugurile diavolului, cat timp aproape de noi se afla Domnul Cel Preaputernic, Iisus Hristos, de care diavolul se teme si se cutremura, caci Domnul i se arata infricosator. De aceea S-a facut om si “pentru asta S-a aratat […] ca sa strice lucrurile diavolului“ (I In. 3, 8). Jertfa Lui s-a facut pentru a desfiinta pe “cel ce are stapania mortii, adica pe diavol, si sa izbaveasca pe cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evr. 2, 14-15). Acesta a fost scopul lucrarii Domnului pe pamant. “A umblat, facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul” (Fapt. 10, 38), si prin jertfa Lui pe Cruce S-a facut “pricina de mantuire vesnica” (Evr. 5, 9)

Ori de cate ori diavolul a indraznit a se ridica impotriva Domnului, a fugit infrant. Atunci cand a ispitit pe Domnul pe muntele Carantaniei, lucrarea facatoare de minuni a Domnului l-a infricosat si l-a facut sa tremure si a trebuit, in cele din urma sa-si paraseasca jertfele si sa se duca in adanc. Niciodata n-a indraznit sa stea impotriva Domnului. Totdeauna a marturisit puterea Lui si I-a vorbit cu cuvinte rugatoare. Cand Domnul a coborat la iad El a desfiintat imparatia iadului si a eliberat pe cei tinuti cu legaturi stranse de diavol. De aceea si Antonie cel Mare ne indeamna sa nu ne temem de diavoli, caci toate armele lor sunt neputincioase inaintea harului lui Dumnezeu: “Se cuvine sa nu va temeti de acestia [de diavoli], caci totdeauna mestesugurile lor in nimic le preface harul lui Dumnezeu“. Nu ne mai temem de atacurile lui, desi aprinse sunt sagetile sale, viclene, intentiile lui, mult-mestesugita, mintea lui. Toate acestea nu sunt nimic inaintea puterii lui Iisus Hristos, Care, chiar numai rostindu-I numele cu credinta si evlavie, pune pe fuga toata ostirea diavolului. “Cu numele lui Iisus Hristos biciuieste dusmanul“, este deviza fiecarui ostas credincios al Domnului. Domnul este Atotputernic si-l tine supus pe balaurul cel viclean, asa incat noi sa ne putem bate joc de el si sa-l rusinam, dupa cum foarte frumos spune Marele Antonie: “Ca un balaur a fost prins cu undita de catre Mantuitorul, si ca unui dobitoc i s-a pus capastru si ca unui fugar i s-a legat belciugul de nari si buzele i-au fost patrunse cu acul. Apoi a fost legat de Domnul precum o pasare, ca sa-l putem batjocori” (Viata Sfantului Antonie cel Mare).

Insusi Domnul ne-a incredintat de aceasta, spunand ca “mai mare este Cel ce este in voi, decat cel ce este in lume” (In. 4, 4). Asadar, care ucenic credincios al Domnului se va infricosa de satana? Cine nu se va simti sigur sub acoperamantul Domnului sau? In care inima nu se va salaslui sentimentul sigurantei si ocrotirii, care-l va face pe orice om sa se simta sprijinit de bratul cel tare al Domnului? Da, suntem bolnavi si slabi cand ramanem singuri, departe de Mantuitorul nostru Hristos. Atunci ne asemanam oilor celor singuratice sau vaselor ce nu cunosc limanul. Dar cand ocrotirea ne e promisa si suntem impreuna cu Iisus, atunci lepadam frica si spaima si ne luptam cu curaj si eroism. Alaturi de Cel puternic ne facem si noi puternici, aproape de Cel neinvins ne facem si noi biruitori. Si astfel, noi, smeritii si neputinciosii, asemeni lui David, robi destoinici ai lui Hristos, avem curajul sa ne aruncam in lupta si sa ne impotrivim vrajmasului, ce pare mare precum Goliat, si sa-l biruim.

Trebuie sa ne ingrijim insa mereu sa ne incredintam Domnului. Cand am devenit crestini am marturisit, prin gura nasului nostru, ca ne departam si ne lepadam de diavolul si imbratisam pe Hristos. “Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui, si de toti ingerii lui, de toata slujirea lui, de toata trufia lui?“, am fost intrebati. Si am raspuns: “Ma lepad”. Si apoi: “Te unesti cu Hristos?” Si am raspuns din nou: “Ma unesc”. De noi depinde sa pazim marturisirea noastra si sa ne tinem fagaduinta. Atunci “Cel ce este in noi” ne va intari. Atunci se vor potrivi cuvintele Sfintitului Gura de Aur: “Si asta voiesc deci sa se inteleaga de voi toti, ca celui crestin si credincios nimanui nu-i este cu putinta sa-i nedreptateasca sufletul, nici insusi diavolul” (Cateheza 10). Si nu este cu putinta sa fie altfel, caci “Cel ce s-a nascut din Dumnezeu se pazeste pe sine, si cel viclean nu se atinge de El” (I Ioan 5, 18)”.

Aparitii misterioase ale Diavolului in Romania

Satul blestemat Silistea Buciumeni este un sat de munte blestemat sa arda vesnic. Pentru ca incepind cu anul 1911, nu a fost casa care sa nu fi ars. Oamenii spun ca flacarile apar de nicaieri, ca se despica pamintul si limbile de foc ies din adincuri, distrugind totul in calea lor, neputind fi stinse de apa. Pentru fiecare foc distrugator, pentru fiecare casa arsa sau hambar distrus, oamenii au pus in curte o cruce. Ca sa se stie ca acolo a fost focul ucigas si cine stie, poate in speranta ca focul nu va reveni. Sunt pline curtile oamenilor de cruci. Cei batrini isi aduc aminte ca napasta a pornit din senin, din cauza unui preot despre care se spunea, pe ascuns, ca s-ar ocupa cu lucruri nu tocmai curate si ca ar tine slujbe in cinstea Satanei. Apoi, intr-o zi, in timpul slujbei, din senin, preotul a inceput sa-i blesteme pe oameni: ”Arza-v-ar focul sa va arza... sa putreziti in cel mai intunecat colt al Iadului si focul cel vesnic sa va mistuie... sa nu va bucurati de bucate, asa cum nu ma bucur eu si piatra de piatra sa nu ramina din satul asta ci numai foc si scrum si cenusa.

Sa nu aveti parte de iertare si Diavolul sa va bata la poarta in clipa mortii si-n loc de mir si aghiazma sa aveti parte doar de foc si pucioasa... Si neam de neamul vostru sa nu cunoasca bucuria iubirii ci numai flacarile durerii si jalea...” Se spune ca in momentul blestemului, vintul s-ar fi iscat din senin si ar fi smuls usile de la biserica. Incotro au fost duse nimeni nu stie sa spuna, pentru ca nu au mai fost gasite niciodata. Nori negri s-au aratat deasupra satului si fulgerele au inceput sa loveasca biserica. Au luat-o oamenii la fuga care incotro, spre casele lor, iar preotul a ramas mai departe in biserica, boscorodind si blestemind continuu, de parca isi pierduse mintile. Citiva au mai apucat sa vada cum un fulger a aprins biserica si cum lemnul s-a aprins de jos in sus, nu de sus in jos, cum ar fi fost normal. Trei zile si trei nopti au stat norii deasupra satului si nimeni nu a avut curajul sa se apropie de biserica. Si-n tot acest timp biserica a ars si cenusa a fumegat, imprastiind un miros greu, de pucioasa. In a treia zi soarele s-a aratat din nou si oamenii si-au facut cruce si au mers sa vada ce s-a ales de biserica.

 Au mai gasit la fata locului numa o cruce de lemn, intoarsa in jos, cu niste litere ciudate scrise pe ea. La citeva zile dupa ce biserica a ars in marginea satului a aparut un ciine mare, negru, fara stapin. Nu au avut oamenii cum sa il alunge, pentru ca nimenea nu indraznea sa dea in el. Toti erau convinsi ca este Satan care venise sa-si pazeasca satul ce-i fusese dat de preot prin blestemul lui. De atunci, oriunde apare ciinele cel negru, gospodaria respectiva este lovita de foc. Unii spun ca l-ar fi auzit vorbind cu o voce grea, cavernoasa dar ca nu au inteles nimic din ceea ce spunea. De peste 90 de ani ciinele isi face aparitia din cind in cind si de fiecare data gospodaria respectiva este lovita de foc. Cu toate astea, oamenii nu pleaca de acolo, ca si cind o vointa mai puternica decit a lor ii tine pe loc. 

Satan, stapanul uitat al Pamintului 

Desi se vorbeste prea putin despre ele, sectele satanice sunt tot mai bine organizate si si-au inceput lupta nevazuta impotriva credintei celei adevarate. Buni psihologi, liderii acestor secte se folosesc de slabiciunile oamenilor si interpreteaza textele sfinte, inclusiv Biblia, dupa cum o cer propriile interese. Mai mult, ofera doritorilor un trai bun nu doar dupa moarte, ci din chiar aceasta viata. Ce le cer adeptilor lor? Doar sa-si traiasca viata asa cum vor si sa-l cinsteasca pe Satan. Sectele sataniste sustin ca ele lupta pentru a restabili credinta a ceea ce considera ei „adevaratul stapin al Pamintului”. Conform traditiilor sataniste, Satan ar fi imparatit peste Pamant in urma cu citeva mii de ani. Puterea sa ar fi fost uzurpata de Dumnezeul crestinilor si de Mintuitorul Iisus. Despre Biblie insasi se spune ca ar fi dedicata diavolului, cel putin in partea sa cu Vechiul Testament.

Pentru ca acolo, cititorul vede chipul unui Dumnezeu crud, razbunator, care pentru fiecare iertare pe care o da solicita anumite sacrificii din partea oamenilor si care blesteama semintiile pentru mai multe generatii. „Acesta este stapinul adevarat al Pamantului, imparatul pe care multi l-au uitat. Iisus nu este decit un uzurpator, un individ care le cinta in struna oamenilor, stiind ca acestia sunt caractere slabe. Pentru ca ce Creator ar permite creatiei sale sa-si faca rau unii altora si chiar sa se ierte pentru ceea ce fac? E clar ca numai cel care nu a participat la actul creatiei poate ierta cu atita usurinta distrugerea unei creatii care s-a faurit cu truda si singe”, sustine R. T., liderul unei secte sataniste. „Cind l-a creat pe om, Satan l-a facut din Pamant. A picurat singe din singele sau si a suflat peste el ca sa-i dea viata. Din cauza asta singele este cel mai important element al corpului, din cauza asta omorul este cea mai odioasa crima si nu poate fi iertata”. Conform principiilor sataniste, singurii care stiu adevarul sunt evreii, cei care nu l-au recunoscut pe Iisus ca Mantuitor.

Cat priveste minunile savirsite de Iisus, se spune ca la vremurile respective faceau parte din viata cotidiana, oamenii fiind cunoscatorii unor secrete acum uitate. Doar propaganda religioasa i-a atribuit puteri speciale si care, in realitate, nu erau apanajul unei singure persoane ci de ea beneficiau toti vrajitorii si magicienii. „Evreii au fost singurii care stiau ca iisus este un vrajitor impostor care si-a luat numele de Fiu al lui Dumnezeu. Si de aceea nu l-au recunoscut 

Marele preot este... minor

De cele mai multe ori, diavolul apare sub forma unor animale fioroase, dar nu o data, Ingerul Intunericului s-a aratat oamenilor in toata puterea sa, dindu-le sfaturi si porunci, pregatindu-i pentru timpurile care vor veni. O alta secta are lider spiritual un copil de nici 9 ani, care a fost ales de diavol pentru a-i duce poruncile catre oameni. Printul Intunericului i s-a aratat micutului cind acesta era in clasa I.  “Mergeam spre scoala. Era dimineata si intirziasem. La un moment dat, in fata mea a aparut un domn imbracat in negru, inalt, puternic. Am crezut ca vrea sa ma intrebe ceva si m-am oprit, dar cind m-am uitat la el mi s-a facut frica. Avea asa, niste ochi galbeni care straluceau si vorbea putin ragusit.”

La inceput, copilul s-a speriat, dar nu a putut sa fuga. Ceva parca il tintuise in ochi. Strainul l-a intrebat daca el crede in Dumnezeu. Cand copilul a spus ca da, l-a intrebat de ce crede in cineva pe care nu l-a vazut niciodata. Apoi a inceput sa vorbeasca urat despre Dumnezeu. Spunea ca Dumnezeu este hain, ca este un stapin rau, care da numai boli si durere, ca a fost atit de rau incit si-a sacrificat copilul, nu a vrut sa-i ajute si l-a lasat sa moara. “Spunea ca un Tata care si-a lasat copilul sa moara nu merita dragostea oamenilor. Si cred ca avea dreptate. Si mi-a mai spus ca si el e tata la mai multi copii si ca niciodata nu si-a lasat copiii sa fie batuti de altii si i-a ajutat. Ca lumea e rea si il condamna degeaba, ca el nu are coarne si coada cum spun preotii care sunt nise mincinosi ordinari... Mi-a spus ca ma asteapta si ca o sa aiba grija de mine, ca el ma iubeste si ca nu trebuie sa ma tem de nimic atita vreme cit el ma va ocroti.”.

Asta se intimpla in urma cu circa doi ani. De atunci, copilului i s-a aratat de mai multe ori diavolul si de fiecare data i-a vorbit de planurile lui de recucerire a lumii. Spunea ca Dumnezeu nu merita o lume atit de frumoasa si ca Dumnezeu nu-i iubeste pe oameni, altfel nu ar lasa sa se petreaca atitea nenorociri in lume, atitea razboaie, crime, boli, foamete. De doi ani de cind i s-a aratat diavolul, micutul si-a convins parintii sa se inchine acestuia. La ora actuala tine ritualuri in templul ridicat special in cinstea lui Lucifer, iar cei aproape 200 de membri, sustin ca in timpul ceremoniilor, micutul pare transpus, iar vocea sa este a unui om matur.

Intoarcerea Satanei          

In localitatea Muntenii Buzau, doua fete au capacitati iesite din comun. Desi localnicii spun ca sunt doar nebune si rele, parapsihologi români si cei straini afirma ca in cele doua gemene s-ar fi intrupat Raul insusi. “Ca sa ajunga iar pe Pamint, Diavolul trebuie sa iasa din temnita unde l-a bagat Dumnezeu. Si asta o poate face doar printr-un suflet nevinovat, intrupat intr-un corp de copil” sustine Richard Doodley, un englez care s-a ocupat de caz. Englezul sustine ca România este o tara fascinanta din punct de vedere energetic si ca niciodata nu se pot face previziuni pe termen lung. Cind a venit in România sa verifice spartura energetica din zona Ialomitei. Surprizele s-au tinut lant. Mai intii, masuratorile s-au dovedit imposibil de efectuat din cauza modificarilor continue a liniilor de forta. Apoi masuratorile au aratat existenta unui punct de forta iar graficul masuratorii era sub forma unei sinusoide, “ lucru foarte rar intilnit si care se petrece doar in zonele perturbate extern. Stii, ca si cind ai lovi succesiv o bucata de tabla cu un baros, din loc in loc, cautind punctul cel mai slab. Asta se intimpla si acolo. Ceva sau cineva, incerca sa gaseasca o poarta de trecere.” Apoi, cind barbatii s-au apropiat de copii, entitatea din fata a inceput sa vorbeasca in limba vechilor celti si sa rida de neputinta lor, de faptul ca au ajuns prea tirziu ca sa-l mai poata opri.  

Un fost preot il venereaza pe Lucifer

Numarul vrajitorilor, al descintatorilor si al altor practicieni de magie il depaseste cu mult pe cel al preotilor crestini. Numarul celor care merg la acestia sa ceara ajutorul Diavolului il depaseste pe cel al oamenilor care merg la biserica. Numarul celor care injura cu “Du-te dracului!” sau “Lua-te-ar dracu” sau “Duca-se dracului”, este mult mai mare decit al celor care spun “Doamne ajuta”. Diavolul este prezent la fiecare pas, in viata de zi cu zi. Si atunci lumea a cui este?!  

T. N. are 46 de ani. A terminat doua facultati, Universitatea si Teologia si a practicat mai bine de sase ani ca si preot. Apoi, dintr-o data, au aparut schimbarile. A inceput sa le vorbeasca oamenilor despre diavol, cu evlavie si respect. Spune ca dupa ce a studiat teologia si mai ales istoria crestinismului, a ajuns la o concluzie: anume ca adevaratul crestinism ar fi reprezentat de Satan. “Domnilor, crestinii au furat, pur si simplu ritualurile care se practicau de mii de ani si au inlocuit doar numele sfintilor vechi cu ai propriilor sfinti... Lucifer nu trebuie hulit asa cum se face, pentru ca el a vrut doar ce e mai bun pentru oameni si pentru ingeri. Lucifer iubea libertatea si nu a putut suporta incatusarea semenilor sai. El a vrut ca toata lumea sa aiba dreptul sa evolueze mereu, ca fiecare sa poata avea acces la cunostintele universale. Lui Dumnezeu nu i-a placut asta si a incercat sa-l distruga. Dar Lucifer era iubit si atunci s-a iscat marele razboi al ingerilor, care nu s-a terminat nici acum.

De atunci tot incearca Lucifer sa-i descatuseze pe oameni, sa-i elibereze de un Dumnezeu crud si care nu te ajuta decit daca mergi la biserica si faci o gramada de lucruri. De ce nu poti, pur si simplu, sa traiesti cum vrei? De ce trebuie sa o faci cum ti se spune? Unde este libertatea de credinta?”

Dupa ce a fost scos din cinul preotesc, T.N. s-a dedicat trup si suflet noului sau stapin, Lucifer. Casa sa de la tara a transformat-o intr-o biserica dedicata Diavolului. Explica tuturor celor interesati ca Satan este de fapt adevaratul Mintuitor al omenirii si nu Iisus si ca Lucifer este protectorul oamenilor si singurul Dumnezeu caruia ar trebui sa i se inchine. Este convins ca nu va trece mult timp pina cind Satan isi va ocupa locul pe care-l merita printre oameni.

“Ofensiva crestinismului impotriva lui Satan a inceput. Se construiesc biserici dupa biserici, nu pentru ca oamenii sunt mai credinciosi ci pentru ca preotii incearca sa limiteze puterea Diavolului care creste continuu. Pentru ca stapinul Pamantului e pe cale de a se intoarce acasa si atunci oamenii se vor elibera de jugul religios”. N.R. Ultimii ani au inregistrat un regres al crestinismului. Adevarata credinta a pierdut tot mai mult teren in fata unor credinte pagine, multe de sorginte satanica.

Au reinviat credintele in zeii de demult, iar adoratorii lui Satan se inmultesc pe zi ce trece. Motivul este simplu: intr-o lume rigida, in care oamenii trebuie sa se supuna unor canoane laice si bisericesti, oamenii se indreapta catre cel care le promite ca pot duce viata pe care si-o doresc, fara sa se chinuie si fara promisiuni ca totul va fi bine abia dupa plecarea din aceasta viata. Oamenii s-au saturat de reguli, de legi, de principii, de o viata ordonata, planificata. Iar Satan, din coltul intunecos in care l-a aruncat judecata Domnului, a vegheat si se foloseste de slabiciunile omenesti. Razboiul nevazut a fost declansat in toata grozavia lui.  

Sursa Profetii.org

O experienta moderna a vamilor de Pr. Seraphim Rose

fragment din "Sufletul dupa moarte" de Seraphim Rose

Reactia tipica a unui om "luminat" al timpurilor moderne dupa ce intalneste personal realitatea vamilor, in cursul unei "morti clinice" (cu o durata de 36 de ore) poate fi urmarita intr-una dintre cartile deja amintite mai sus: "Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence". "Prinzandu-ma de brate, ingerii m-au dus de-a dreptul prin zidul salonului in strada. Incepuse sa se intunece, ningea linistit, cu fulgi mari. Vedeam lucrurile astea, in schimb frigul sau macar o diferenta de temperatura intre interiorul camerei si exterior n-am simtit. Evident, aceste fenomene isi pierdusera semnificatia pentru corpul meu modificat. Incepuram sa ne inaltam cu repeziciune. Pe masura ce urcam, spatiul care se desfasura inaintea ochilor nostri devenea din ce in ce mai larg, astfel ca in final ajunsese la proportii atat de coplesitoare, incat m-a cuprins teama cand am realizat cat de nesemnificativ eram eu insumi in raport cu acest tinut infinit ...

Notiunea timpului era cu totul absenta din mintea mea, in acel moment, asa ca nu stiu cat anume ne-am deplasat in sus cand, dintr-o data, a inceput sa se auda, indistinct la inceput, un zgomot, dupa care, tasnind de undeva cu tipete si rasete salbatice, un stol de tot soiul de fiinte hidoase incepu sa se apropie cu viteza de noi.

Spirite rele! - am realizat si apreciat dintr-o data, cu iuteala uluitoare, starnita cu siguranta de groaza care cuprinsese, o groaza cu totul deosebita si necunoscuta pana atunci. Spirite rele! O, cu cata ironie, cu cata convingere n-as mai fi ras doar cu cateva zile inainte de asa ceva. Chiar cu cateva ore inainte, daca cineva mi-ar fi spus, nu ca el ar fi vazut cu ochii lui spirite rele, ci si numai ca crede in existenta lor ca in existenta a ceva cum nu se poate mai real, ar fi starnit in mine aceeasi reactie de ras copios! Asa cum se cuvenea pentru un om "bine educat" de la sfarsitul secolului al XIX-lea, eu intelegeam aceste lucruri ca desemnand inclinatii maladive, patimi ale fiintei umane si, din aceasta pricina, sintagma in sine nu avea pentru mine semnificatia unui nume, ci a unui termen care defineste un concept abstract. Si dintr-o data, acest "concept abstract" uni aparea in fata ochilor intr-o personificare vie !...

Dupa ce ne-au inconjurat din toate partile, printre chiote si zgomote nerusinate, spiritele rele cerura sa le fiu dat lor; incercau sa ma apuce cumva si sa ma smulga dintre ingeri, dar era evident ca nu indrazneau sa faca asta. Din mijlocul vacarmului zbieratelor, de neimaginat si tot atat de repugnant auzului, ca si infatisarea lor vazului, mai reuseam sa prind din cand in cand cuvinte si chiar fraze intregi. "Al nostru este: s-a lepadat de Dumnezeu" - strigara dintr-o data, aproape la unison, si se napustira asupra noastra cu atata inversunare incat pentru moment am simtit ca-mi ingheata sirul gandurilor in minte, de frica. "Asta-i o minciuna! Nu-i adevarat!" - as fi vrut sa strig, revenindu-mi in fire; dar o amintire impovaratoare imi lega limba. Intr-un mod cu totul necunoscut mie imi reveni in minte, dintr-o data, o secventa atat de lipsita de importanta din viata mea si atat de indepartata in timp, din vremea tineretii, incat nu credeam ca eu sa fi fost vreodata in stare a mi-o mai aminti".

Aici, autorul rememoreaza un incident din anii studentiei: candva, intr-o discutie filosofica dintre cele mai obisnuite printre studenti, unul dintre colegii sai exprimase aceasta opinie: "De ce trebuie sa cred? Nu este oare la fel de posibil ca Dumnezeu sa nu existe?". La care autorul raspunse: "Se poate". Acum, confruntat cu demonii acuzatori, autorul revine:

"Aceasta propozitie fusese in cel mai deplin sens al cuvantului o "vorba goala"ť: cuvintele lipsite de sens ale colegului meu nu putusera starni in mine nici cea mai mica indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nici macar nu ascultasem prea atent ce spunea, de altfel, iar acum realizam ca acea vorba goala pe care o aruncasem atunci nu disparuse nicidecum fara urma. Am fost deci nevoit sa ma justific, sa ma apar de acuzatia care mi se aducea, in asa masura incat Noul Testament s-a verificat in practica: intr-adevar, avem de dat socoteala pentru orice cuvant desert, daca nu prin voia lui Dumnezeu, care cunoaste tainele inimii omenesti, atunci prin furia vrajmasilor mantuirii.

Aceasta acuzatie era, evident, cel mai puternic argument adus de spiritele rele spre pierzarea mea, iar ele pareau sa prinda puteri noi de aici, judecand dupa indrazneala atacurilor si dupa faptul ca acum se roteau deasupra noastra cu mugete de furie, impiedicandu-ne sa inaintam.

Mi-am amintit o rugaciune si am inceput sa ma rog chemandu-i in ajutor pe toti oamenii sfinti ale caror nume mi le aminteam sau imi veneau in minte. Dar asta nu i-a speriat pe vrajmasii mei. Ca un jalnic ignorant, crestin doar cu numele poate ca pentru prima oara in viata mea de-abia atunci mi-am adus aminte de cea care este numita Mijlocitoarea crestinilor.

Si sigur ca rugaciunea mea catre ea a fost intensa, sigur ca sufletul meu era plin de invataturi gresite, caci cu greu mi-am putut aminti si i-am putut rosti numele, dar la un moment dat aparu totusi deasupra noastra ceva ca un fel de ceata alba care, curand, acoperi in intregime gloata de spirite rele. Le ascunse din fata ochilor mei, inainte de-a apuca sa se retraga de la sine. Mugetele si chicotele lor se mai auzira inca o vreme dar, din scaderea gradata a intensitatii zgomotului, pana la stingerea lui completa, mi-am putut da seama ca teribilii vanatori erau treptat lasati in urma".

"Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence" 

Orthodox Life, iulie-august 1976

Povestire foarte folositoare si minunata, despre un om cu simplitate sfanta si fara rautate

Aflandu-ma eu odata in partea Tebaidei pentru folosul si incredintarea cea de la parinti, barbati cu fapte bune, care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multa grija si osardie sa aud invataturile cele mantuitoare si folositoare de suflet si cuvintele cele duhovnicesti ale oamenilor celor cu adevarat ceresti si ingeri pamantesti, ca sa le am in cugetul meu si sa iau ceva roada buna. Si intre celelalte povestiri care se spuneau spre folosul celor ce ascultau, unul din batranii zisi mai sus, avva batran cu varsta si renumit in viata monahiceasca, a zis si aceasta istorioara vrednica de pomenire:

S-a intamplat odata de a trecut prin partile acelea un pustnic vestit in fapte bune. Si multi ascultandu-l si folosindu-se, isi marturiseau la el pacatele lor. Intre ei s-a aflat si un om cu simplitate si fara rautate, cu mestesugul pastor, care din copilaria lui s-a hranit si a crescut in pustie, nestiind altceva fara numai a paste oi. Pe acesta cuviosul a inceput a-l intreba si a-l cerca in chip duhovnicesc, ispitind adancul inimii ca sa cunoasca daca nu cumva si el, ca un om purtator de trup, a facut vreo greseala, ca sa-l indrepteze.

Dupa ce l-a marturisit cu de-amanuntul dupa randuiala, l-a intrebat si despre pacatele cele de moarte unul cate unul, ca sa poata sa raspunda mai usor. Dar el mereu zicea ca are dorinta sa se mantuiasca si sa ajunga cu lesnire in Rai. Atunci batranul l-a sfatuit sa se tina totdeauna de calea cea dreapta, ca sa afle ceea ce doreste. Iar acela i-a raspuns cum ca are trei zile de cand tot umbla pe cale dreapta si nu doreste altceva, fara numai mantuirea lui. Si vazand cuviosul simplitatea si nerautatea lui, a randuit sa fie primit in manastirea de acolo, de aproape. Egumenul l-a primit cu bucurie ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a facut monah, imbracandu-l in chipul monahicesc si i-a randuit sa ingrijeasca biserica. Iar el a primit cu bucurie si-si facea slujba fara lenevire.

Intr-una din zile egumenul s-a dus la el si l-a aflat ca ingrijea si curata biserica si-l sfatuia ca sa faca cu grija si cu osardie slujba lui, ca sa aiba plata de la Dumnezeu si sa ajunga degraba in raiul pe care-l doreste.

Iar el a pus metanie egumenului si i-a zis:

- Iti multumesc, sfinte parinte al lui Dumnezeu si cinstite staret, ca ma sfatuiesti cele de mantuire. Insa si eu te rog pe Sfintia Ta ca sa-mi spui ceva. Acela care sade sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat si nu poate sa se miste, nici sa se pogoare deloc, si care nici n-a mancat nimic de cand am venit eu in biserica, cine este ?

S1 zicea aceasta nestiind ca este Hristos, zugravit sus ca de obicei. Si mirandu-se egumenul de nevinovatia si nerautatea inimii lui, i-a zis glumind:

- Acesta pe care-L vezi acolo sus, avea in grija biserica mai inainte de tine. Si fiindca nu ingrijea cu osardie si cum se cuvenea, l-am canonisit sa stea acolo precum vezi. Pentru aceasta ia aminte si tu, sa nu patesti asemenea.

Dupa ce a auzit acestea, acel om cu adevarat binecuvantat si fara rautate a tacut, nemaizicand nimic egumenului. Dar seara, dupa ce si-a luat merticul sau de paine de la chelar, s-a inchis inauntrul bisericii. Si dupa ce s-au linistit toti parintii, el, crezand de adevarate cuvintele egumenului, pe care i le-a spus glumind, cum ca Stapanul Hristos a fost slujitorul Bisericii si pentru ca nu facuse cu osardie slujba Lui L-a canonisit sa stea acolo sus, de jos l-a chemat sa se pogoare, mahnindu-se si durandu-l inima pentru El, si i-a zis ca si catre un viu:

- Pogoara-te, frate, ca sa mancam!

Iar Cel ce locuieste in cei smeriti si blanzi si fara rautate, Domnul cel smerit, Cel ce se odihneste in inimile oamenilor blanzi si iubeste smerenia si nerautatea, a zis, o, minune!

- Ma tem sa Ma pogor, ca nu cumva sa afle egumenul si-ti va face ceva rau si vei avea necaz din pricina Mea.

Iar cel smerit a zis iarasi:

- Pogoara-te fara indoiala si fara frica, ca toti se linistesc si dorm si eu am usile incuiate bine, si nu ne va simti nimeni. Ca imi este jale de tine sa stai flamand atatea zile. Si martor imi este Domnul, ca de nu te vei pogori, nici eu nu voi manca.

Atunci S-a pogorat Hristos Cel aratat si, sezand, mancau si vorbeau impreuna, veselindu-se. Si facandu-se aceasta in toate serile, trecand catva timp, s-a auzit in manastire ca monahul cel nou are pe cineva ca care vorbeste in biserica. Si se mirau toti, stiind bine ca acolo, inauntrul bisericii, nu era nimeni si nici cu putinta sa se afle altul in ceasul acela, in care toti se odihnesc. Si de multe ori se duceau si bateau la usa pe dinafara, ca sa vada cu cine vorbeste. Dar indata ce faceau zgomot cei de afara, Cel ce manca cu monahul cel simplu se scula degraba de la masa, se inalta sus si sedea la locul lui nemiscat si fara sa graiasca, ca si mai inainte. Atunci calugarul nostru deschidea usa si intrand monahii il intrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepada, zicand ca nu este nimeni, ci numai el singur. Si, neafland nimic, se intorceau mirandu-se.

Dupa mai multe zile, fiindca tot se auzea vorbire inauntrul bisericii, calugarii au pus un frate, care era mai iubit acestuia decat altii, ca sa-l intrebe, fagaduindu-se cu juramant ca sa nu spuna la nimeni. Asadar, ducandu-se fratele acela, il intreba cu dinadinsul, dar el nu voia sa marturiseasca adevarul. Insa mai pe urma, dupa ce l-a jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum ca se pogoara Stapanul nostru Iisus Hristos, pe care el Il socotea ca sta pentru certarea egumenului, si manca si vorbea impreuna cu El. Si cum ca Cel ce i S-a aratat, i-a fagaduit pentru binele ce i-L face de-L ospateaza mereu, ca are sa-l ia in casa Tatalui Sau, sa-i faca un ospat minunat si atat de dulce, incat sa nu-l uite niciodata, incredintandu-l ca are un Tata preabogat si preabun.

Acestea daca le-a auzit acel prieten al lui, inspaimantandu-se, binecuvanta pe Dumnezeu pentru minunea pe care s-a invrednicit a o auzi. Si alergand degraba a povestit egumenului totul, mirandu-se si el mult dupa ce a auzit. Si a castigat mare evlavie fata de monahul acela si, chemandu-l indata, voia sa auda si din gura lui acea vedere minunata si facatoare de bucurie. Intrebandu-l, mai intai nu voia sa-i spuna, pricinuind ca fara de vina il cleveteste prietenul lui, spunand lucruri care el nu le-a vazut si aceasta o facea ca se temea, ca sa nu se manie egumenul pe cel ce era canonisit ca mananca, bea si vorbeste impreuna cu el, ca sa-i mai dea si alt canon.

Dar fiindca egumenul ii dadea indrazneala si-l jura ca sa-i spuna tot adevarul, i-a spus cu de-amanuntul toate. Si la urma a cerut voie de la egumen sa-l lase sa mearga la ospatul pe care i l-a fagaduit prietenul lui si care il va face in casa Tatalui Sau. Iar egumenul i-a fagaduit ca-l va lasa cu bucurie numai daca si el va fagadui ca-l va chema la acel ospat. Atunci cel fara rautate i-a fagaduit ca va pune osardie sa roage pe prietenul lui, ca sa-l ia si pe egumen la ospat.

Dupa intelegerea aceasta s-a dus iarasi la biserica. Si dupa ce a innoptat, luandu-si dupa obicei merticul sau (portia de paine), a inchis bine usile si a chemat iarasi pe fratele, ca sa se ospateze. Si in timp ce mancau si vorbeau impreuna despre bunatatile pe care avea sa le dobandeasca in casa Tatalui Sau, monahul si-a adus aminte si de egumen, si se ruga cu dinadinsul sa-l primeasca si pe el la acel ospat. Iar Stapanul Hristos i-a raspuns ca egumenul nu este vrednic sa se impartaseasca nici din faramiturile ce cad din masa aceea, si i-a spus sa nu-l mai supere pentru aceasta, ca nu se poate.

Si facandu-se dimineata, egumenul astepta raspunsul cu frica si cu cutremur, voind sa stie de-l primeste si pe el Stapanul Hristos sa se odihneasca cu sfintii Lui. Si auzind de la cel fara rautate ca nu este vrednic sa dobandeasca astfel de veselie, s-a mahnit foarte tare si a ramas in mare necaz cu inima. Dar stiind noianul cel nemarginit al milostivirii lui Dumnezeu, care face voia robilor Lui celor simpli si fara rautate, precum era si acesta despre care ne este cuvantul, a cazut picioarele lui si se ruga cu lacrimi, zicand:

- Fiule, roaga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa nu ma urasca pe mine, pacatosul, intinatul si nevrednicul mai mult decat toti oamenii, ci sa merg si eu impreuna cu tine la acea cina cereasca. Roaga si sileste pe Cel nesilit, de este cu putinta, sa ma ierte, caci stiu ca o sa te asculte pentru simplitatea si nerautatea fericitului tau suflet.

Cu acestea si altele mai multe fiind rugat acel monah de catre egumenul lui, noaptea cand a sezut sa manance iarasi cu Stapanul nostru Hristos, i-a spus din nou despre egumen. Dar Domnul i-a raspuns:

- Ti-am spus, frate, ca nu este vrednic din pricina neinfranarii lui. Si sa nu-ti pese de el.

Atunci cel simplu si fara rautate a zis Stapanului Hristos:

- Bine ai zis ca egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru painea cu care ne-a hranit atatea zile, care, daca ne lipsea, muream de foame, primeste-l. Oare sa nu-l primesti pentru aceasta facere de bine a lui ?

Atunci Stapanul Hristos, vazand nerautatea si multa iubire de oameni a sufletului celui urmator lui Hristos si zambind pentru cuvantul lui, a zis:

- Pentru dragostea ta si pentru grija ce o ai pentru aroapele tau si pentru ca sa nu te mahnesc, il primesc. Spune-i dar sa se indrepteze bine si dupa opt zile sa veniti amandoi, impreuna, la bucuria cea pregatita.

Si iesind afara, monahul cel simplu a spus aceasta veste prea veselitoare si plina de bucurie egumenului, mai intai sa se pregateasca prin marturisire si pocainta, in acele opt zile, si apoi sa mearga impreuna cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult si indreptandu-se prin marturisire si pocainta adevarata, cu inima infranta, dupa opt zile, impartasindu-se cu Preacuratele si de viata facatoarele lui Hristos Taine, bolnavindu-se putin, s-a odihnit in Domnul Dumnezeul nostru.

Iar cel simplu si-a dat sufletul sau cel sfant acolo unde manca si vorbea cu dulceata cu iubitul sau Stapan. Si asa s-a suit egumenul cu cel simplu la viata cea fericita si nesfarsita, pe care, sa dea Dumnezeu s-o dobandim si noi cu darul Lui. Amin.

Atmosfera cereasca si atmosfera iadului

Omul care poarta in sine Imparatia lui Dumnezeu raspandeste in jur ganduri sfinte, ganduri dumnezeiesti. Imparatia lui Dumnezeu faureste in noi atmosfera Imparatiei cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o raspandeste in jur omul ce poarta in inima sa iadul. Rolul crestinilor in lume este sa curateasca atmosfera in lume si sa largeasca Imparatia lui Dumnezeu.

Lumea trebuie cucerita prin pastrarea atmosferei ceresti in noi, caci de vom pierde Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru nu ne vom mantui nici noi si nici semenii nostri. Cel ce poarta in launtrul sau Imparatia lui Dumnezeu, acela o va impartasi in chip nevazut si celorlalti. Oamenii vor fi atrasi de pacea si caldura noastra, vor dori sa fie impreuna cu noi si, treptat, atmosfera cerurilor va pune stapanire si pe ei, ii va birui. Nici macar nu este nevoie sa vorbim oamenilor despre asta - cerul va izvora din noi si in tacere, sau vorbim despre cele ami obisnuite lucruri - acesta straluceste din noi chiar si fara ca noi sa ne dam seama.

In cel lipsit de ascultare nu se va salaslui Imparatia lui Dumnezeu, caci acesta va voi intotdeauna sa se faca voia lui si nu voia lui Dumnezeu. In Imparatia cerurilor nu sunt cu putinta imparatii in Imparatie. Asta au vrut duhurile cazute si de aceea au cazut de la Domnul, Imparatul Slavei.

Sufletul care a cazut un cercul valmasagului gandurilor, in atmosfera iadului, sau care doar s-a atins de ea, incearca chinuri dracesti. De pilda, citim ziarele sau ne plimbam pe strazi si apoi, dintr-odata, simtim ca s-a tulburat ceva in launtru, in sufletul nostru, simtim un gol, o mahnire. Aceasta se intampla din pricina ca, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unita, ne-am imprastiat, si atmosfera iadului "se pogoara" asupra noastra.

Despre Imparatia lui Dumnezeu

"Ce intelegem noi prin 'Imparatia cerurilor'? Intelegem oare orice fel de imparatie, oricat de omeneasca, lumeasca, oricat de desavarsita ar fi legile ei? Totusi, nu poate fi desavarsita. E vorba de imparatia binelui, imparatia lui Dumnezeu, imparatia cereasca, imparatia luminii, a adevarului, de acolo de unde lumina nu se termina niciodata si roadele acestei lumini, a faptelor bune, nu se sfarsesc niciodata, ci rodesc neincetat. Ne aflam in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum ajungem cu cuvantul din Sf. Evanghelie de astazi, caci Biserica este Imparatia lui Dumnezeu. In Biserica suntem una, cum spunea Sf. Atanasie cel Mare, suntem una nu numai din punct de vedere al credintei, dar si al existentei noastre ca fiinte umane si al existentei noastre in spatiul acesta, cosmosul care l-a creat Dumnezeu, ca noi sa fim coroana creatiei si sa ne desfatam sufleteste ca in Imparatia lui Dumnezeu." (PF Teoctist)

De ce majoritatea oamenilor nu vad si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harica cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Caderea în pacat a stramosilor nostri, zamislirea în faradelegi si nasterea în pacat ne-a facut incapabili sa-i vedem pe îngeri. Lumea nevazuta a duhurilor s-a deschis însa celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amagi.

Pentru ca oamenii sa-i vada pe demoni, ei trebuie sa se sfinteasca si sa atinga treapta desavârsirii crestine. Cu îngaduinta lui Dumnezeu au vazut îngeri si oameni care au trait o viata pacatoasa (exemplu: falsul prooroc Varlam).

Sfintii Parinti spun ca pentru un om nepregatit este foarte primejdios si pagubitor sa vada pe demoni. Iata ce spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "Câti demoni umbla în vazduh? Daca Dumnezeu ar îngadui sa ne arate chipul lor hidos si respingator, ne-am iesi din minti".

Trupul nostru material este ca un paravan salvator, pazindu-ne de vederea înfricosatoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicatorii, vrajitorii si magii, intrând în mod constient în legatura cu demonii, vad aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de orientare decazuta si demonica te ajuta sa ai vedenii de la duhurile necurate, care din pacate sunt crezute ca ar fi vedenii dumnezeiesti. In legatura cu visele, Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula de aur" pentru interpretarea viselor: "sa nu crezi în vise si în vedenii".

Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a raspuns: "Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie sa fii tu însuti luminos, iar pacatul înseamna întuneric". Pe o haina alba, curata, se vede orice pata, iar pe o haina murdara, neagra, nu se vad nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihanit, un singur gând trimis de diavol produce suparare, greutate si durere sufleteasca. Iar pentru un suflet pacatos, întunecat si plin de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare pofta si placere. Insusi duhurile necurate cauta prin toate chipurile sa se faca cât mai putin perceptibile. Pentru ca daca ar fi usor de vazut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iata ca demonii, dominând tiranic asupra pacatosilor, cauta totodata sa-i convinga cu iluzia ca ar actiona ei însisi si ca ar fi absolut liberi în toate.

Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridica impotriva crestinului, care se roaga in inima, ca unul ce-si are puterea indreptata spre pofta de la brau la buric a omului. El arunca asupra crestinilor puterea arzatoare a sagetilor sale, avand poftele din om ca pe un adanc in care patrunde, facandu-l sa fiarba si umplandu-l de necuratii.Apoi il aprinde cu desfranari si placeri pacatoase.

Dar cum sunt razboiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insufla oamenilor ganduri necurate de desfranare, de lene, de mancare si bautura, de iubire de bani si somn peste masura, fiind ajutati in ispitele lor de poftele si pacatele oamenilor, de filme, de muzica, de oameni desfranati, betivi ...

Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovaduitorii patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cantareti care prin filme, carti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca sa-I prinda in mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin infranarea poftelor, post, rugaciune, priveghere, spovedanie, Sfanta Impartasanie, participarea regulata la Sfanta Liturghie, ascultare de duhovnic si munca binecuvantata.