miercuri, 26 noiembrie 2008

DESPRE RAZBOIUL IMPOTRIVA SATANEI, IN CARE SUNTEM AJUTATI PERMANENT DE SFINTELE PUTERI INGERESTI


Caracteristicile generale ale razboiului
“Cateva caracteristici generale ale acestui razboi ne vor fi folositoare pentru organizarea apararii noastre.

Mai intai trebuie sa repetam aici ca razboiul acesta este continuu. Pe parcursul lui nu exista timp de odihna. Atunci cand vrajmasul nu lupta la vedere, lucreaza fara zgomot si cu viclenie. Si cand mergem, si cand dormim, si cand mancam, si cand bem, si cand lucram, peste tot si totdeauna ne pandeste vrajmasul si pericolul de a ne prinde in mrejele sale este imediat. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog: “Razboiul este permanent, si totdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos sa aiba armele asupra lor. Nu este noapte sau zi, nici macar o clipa, in care acest razboi sa inceteze, ci si mancand, si band, si dormind si orice lucrand, in toiul luptei suntem“.

Al doilea punct pe care trebuie sa-l reamintim, spre bagare de seama, este ca diavolii in razboiul acesta sunt necrutatori. “Sunt indrazneti si foarte nerusinati“, dupa cum spune Marele Antonie. Nu se dau inapoi de la nimic, nu se rusineaza, nu le pare rau. Sunt indrazneti la toate si nu se infricoseaza de nimeni. Asta inseamna ca se arunca in lupta cu o furie nestapanita si uzeaza fara scrupule de uriasa forta de care dispun, risipind-o. Trupele diavolului, adica ostasii afierositi lui, sunt multimea duhurilor necurate care asculta de poruncile lui si le savarsesc fara abatere. Eusebiu scrie ca “armele diavolului sunt demonii, stapanitorii intregului pamant, care impreuna lucreaza cu acela la tiranizarea oamenilor“.

Nu trebuie insa sa ne scape din vedere un adevar extrem de pretios. Acela ca diavolul are voie sa ne atace, dar nu ne poate birui cata vreme nu-i ingaduim noi aceasta. Se vorbeste despre acest lucru si intr-un text foarte vechi al Bisericii noastre, numit Pastorul din Herma, unde ni se spune ca “diavolul poate lupta impotriva omului, dar nu-l poate birui in lupta” (48, 2). Asta inseamna ca ne putem face biruitori in lupta contra lui. In alta parte Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza ca Dumnezeu “nu va ingadui ca sa fiti ispititi mat mult decat puteti, ci, odata cu ispita, va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13). Niciodata Dumnezeu nu va ingadui diavolului sa ne incerce cu o putere mai mare decat propriile noastre puteri. Caci, daca s-ar intampla aceasta, lupta ar fi inegala, iar Dumnezeu, nedrept. Caci, daca diavolul ar fi mat puternic decat noi, atunci orice lupta ar fi de prisos si rezultatui ei, de mai inainte cunoscut: acela ar fi biruitorul si noi cei biruiti. Dar nu, “daca cineva nu se face rob de bunavoie diavolului, diavolul nu are stapanire asupra lui” (Clementine, Omilia 9). Si acest lucru este mangaietor si incurajator pentru noi toti.

In sfarsit, sa cunoastem si faptul ca de noi depinde sa tragem foloasele acestui razboi, pentru a ne asigura rasplata cereasca. Dupa cum eroii capata rasplata in lupte si dobandesc decoratii pentru vitejia lor, tot astfel razboiul duhovnicesc prilejuieste luptatorilor sai sansa incununarii. Sfantul Ioan Scararul adevereste aceasta cand scrie ca, “inmultindu-se razboaiele, se inmultesc si cununile. Cel ce nu se bate in razboi, niciodata nu va fi incununat” (Cuv. 26, in P.O., 88, 1068-1069). Astfel, de multe ori se intampla ca diavolul, fara sa vrea, ne face mai atenti, mai silitori. Razboiul lui ne intareste in calea virtutii si ne oteleste vointa. Sfintitul Gura de Aur, intarind posibilitatea acestei consecinte, spune ca “voi numai sa vreti si multe bucurii veti culege de la el [de la diavol], chiar nevrand el. Incercand cruzimea si repetatele lui viclesuguri, precum si neintreruptele sale uneltiri, vom lepada somnul cel lung, vom fi mai cumpatati, amintindu-ne pururea de Domnul“. Aceasta o adevereste si practica. La vremea ispitei simtim nevoia arzatoare sa ne aflam mereu mai aproape de Dumnezeu. Si precum copiii cei mici, la vreme de primejdie, alearga si se arunca in bratele mamei lor, pentru a se simti in siguranta, la fel si noi, atunci cand diavolul ne incearca, simtim nevoia sa ne apropiem de Dumnezeu, spre a ne izbavi. Iata acest lucru rostit de Sfantuli Ioan Gura de Aur: “Cand vicleanul ne infricoseaza si ne tulbura, atunci ne facem intelepti, atunci ne cunoastem pe noi insine, atunci cu multa graba alergam la Dumnezeu“.

Astfel, orice ispita, daca o infruntam, ne poate deveni cununa. Si ce bine ar fi daca s-ar face lucrul acesta pentru toti! (…)




“Mai mare este Cel ce este in voi…”
Diavolul dispune de arme puternice si de curse viclene. El poate folosi totul impotriva noastra si ne ataca cu mare furie pentru a ne robi. Cu toate acestea insa nu este mai puternic ca Domnul, incepatorul credintei noastre. Si asemeni popoarelor mici si slabe, ce nu se tem cand se stiu ocrotite impotriva unei tari mari si puternice, tot astfel nici noi nu trebuie sa ne inspaimantam de viclesugurile diavolului, cat timp aproape de noi se afla Domnul Cel Preaputernic, Iisus Hristos, de care diavolul se teme si se cutremura, caci Domnul i se arata infricosator. De aceea S-a facut om si “pentru asta S-a aratat […] ca sa strice lucrurile diavolului“ (I In. 3, 8). Jertfa Lui s-a facut pentru a desfiinta pe “cel ce are stapania mortii, adica pe diavol, si sa izbaveasca pe cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evr. 2, 14-15). Acesta a fost scopul lucrarii Domnului pe pamant. “A umblat, facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul” (Fapt. 10, 38), si prin jertfa Lui pe Cruce S-a facut “pricina de mantuire vesnica” (Evr. 5, 9)

Ori de cate ori diavolul a indraznit a se ridica impotriva Domnului, a fugit infrant. Atunci cand a ispitit pe Domnul pe muntele Carantaniei, lucrarea facatoare de minuni a Domnului l-a infricosat si l-a facut sa tremure si a trebuit, in cele din urma sa-si paraseasca jertfele si sa se duca in adanc. Niciodata n-a indraznit sa stea impotriva Domnului. Totdeauna a marturisit puterea Lui si I-a vorbit cu cuvinte rugatoare. Cand Domnul a coborat la iad El a desfiintat imparatia iadului si a eliberat pe cei tinuti cu legaturi stranse de diavol. De aceea si Antonie cel Mare ne indeamna sa nu ne temem de diavoli, caci toate armele lor sunt neputincioase inaintea harului lui Dumnezeu: “Se cuvine sa nu va temeti de acestia [de diavoli], caci totdeauna mestesugurile lor in nimic le preface harul lui Dumnezeu“. Nu ne mai temem de atacurile lui, desi aprinse sunt sagetile sale, viclene, intentiile lui, mult-mestesugita, mintea lui. Toate acestea nu sunt nimic inaintea puterii lui Iisus Hristos, Care, chiar numai rostindu-I numele cu credinta si evlavie, pune pe fuga toata ostirea diavolului. “Cu numele lui Iisus Hristos biciuieste dusmanul“, este deviza fiecarui ostas credincios al Domnului. Domnul este Atotputernic si-l tine supus pe balaurul cel viclean, asa incat noi sa ne putem bate joc de el si sa-l rusinam, dupa cum foarte frumos spune Marele Antonie: “Ca un balaur a fost prins cu undita de catre Mantuitorul, si ca unui dobitoc i s-a pus capastru si ca unui fugar i s-a legat belciugul de nari si buzele i-au fost patrunse cu acul. Apoi a fost legat de Domnul precum o pasare, ca sa-l putem batjocori” (Viata Sfantului Antonie cel Mare).

Insusi Domnul ne-a incredintat de aceasta, spunand ca “mai mare este Cel ce este in voi, decat cel ce este in lume” (In. 4, 4). Asadar, care ucenic credincios al Domnului se va infricosa de satana? Cine nu se va simti sigur sub acoperamantul Domnului sau? In care inima nu se va salaslui sentimentul sigurantei si ocrotirii, care-l va face pe orice om sa se simta sprijinit de bratul cel tare al Domnului? Da, suntem bolnavi si slabi cand ramanem singuri, departe de Mantuitorul nostru Hristos. Atunci ne asemanam oilor celor singuratice sau vaselor ce nu cunosc limanul. Dar cand ocrotirea ne e promisa si suntem impreuna cu Iisus, atunci lepadam frica si spaima si ne luptam cu curaj si eroism. Alaturi de Cel puternic ne facem si noi puternici, aproape de Cel neinvins ne facem si noi biruitori. Si astfel, noi, smeritii si neputinciosii, asemeni lui David, robi destoinici ai lui Hristos, avem curajul sa ne aruncam in lupta si sa ne impotrivim vrajmasului, ce pare mare precum Goliat, si sa-l biruim.

Trebuie sa ne ingrijim insa mereu sa ne incredintam Domnului. Cand am devenit crestini am marturisit, prin gura nasului nostru, ca ne departam si ne lepadam de diavolul si imbratisam pe Hristos. “Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui, si de toti ingerii lui, de toata slujirea lui, de toata trufia lui?“, am fost intrebati. Si am raspuns: “Ma lepad”. Si apoi: “Te unesti cu Hristos?” Si am raspuns din nou: “Ma unesc”. De noi depinde sa pazim marturisirea noastra si sa ne tinem fagaduinta. Atunci “Cel ce este in noi” ne va intari. Atunci se vor potrivi cuvintele Sfintitului Gura de Aur: “Si asta voiesc deci sa se inteleaga de voi toti, ca celui crestin si credincios nimanui nu-i este cu putinta sa-i nedreptateasca sufletul, nici insusi diavolul” (Cateheza 10). Si nu este cu putinta sa fie altfel, caci “Cel ce s-a nascut din Dumnezeu se pazeste pe sine, si cel viclean nu se atinge de El” (I Ioan 5, 18)”.